Raluca Anton: Reziliență 2.0 – competența esențială a profesorilor moderni

Raluca Anton: Reziliență 2.0 – competența esențială a profesorilor moderni

Sistemul educațional pare a fi într-o permanentă schimbare. Asta nu este neapărat un lucru rău, știind cât de mare nevoie au sistemele, în general, să se adapteze contextelor și generațiilor noi. Însă toate aceste schimbări de curriculum, presiunile administrative, diversitatea în nevoile elevilor, presiunea socială, tehnologia și părinții cu propriile lor anxietăți nu fac decât să ne arate cât de complex este mediul pe care un cadru didactic trebuie să îl navigheze. În același timp, așa cum ne arată studiile din psihologie, creierul uman are o mare nevoie de predictibilitate, mintea noastră fiind deja obosită de acest mediu suprasaturat cu informație. Nu este de mirare că profesorii se simt suprasolicitați și ajung să simtă că pierd sensul meseriei lor. Ajungem, astfel, să vorbim tot mai des despre reziliență. Însă mi-aș dori să aduc câteva clarificări privind ceea ce știm, în psihologie, că înseamnă reziliența.

În primul rând, reziliența nu este rezistență, ci integrare. Sunt rezilient atunci când înțeleg ce mi se întâmplă, când mă pot analiza din mai multe perspective, când pot să iau distanță pentru câteva secunde de la situația care îmi produce disconfort și să mă întreb cum se simte pentru mine această situație, ce trezește în interiorul meu, ce îmi vine să fac acum, cum ar fi potrivit să reacționez. Pe scurt, mi-ar plăcea ca fiecare cadru didactic să își poată clarifica povestea interioară pornind de la întrebarea: „Ce îmi spun despre mine ca profesor atunci când nu îmi iese ceva?”.

Mai mult, pentru că reziliența este o competență, nu o trăsătură, ea se poate învăța și dezvolta.

Apoi, aș vrea să privim stresul ca pe o sursă de curaj. Niciunul dintre noi nu poate elimina definitiv stresul din viața sa. Întrebarea este dacă îl putem folosi într-un mod adaptativ. Cu alte cuvinte, să învățăm să-l folosim ca pe o busolă care ne arată: că ceva ne rănește, că unele limite ne-au fost încălcate, că ne dorim ca lucrurile să fie altfel, că avem prea puține resurse sau că direcția necesită o schimbare.

Stresul poate fi un fel de barometru interior care măsoară diverși parametri, iar în urma analizei acestora putem lua decizii care să schimbe felul în care ne simțim. Un prim pas pentru a putea vedea stresul astfel este să ne fie cât mai clar că busola este la noi și nu la ceilalți. Profesorii își pierd cel mai ușor reziliența atunci când simt că își pierd sensul profesiei. Atunci când ajung să nu mai reușească să răspundă la întrebările: „De ce sunt aici?”, „De ce fac ceea ce fac?”, „Care sunt valorile mele când vine vorba despre meseria mea?”. Pentru că aceste valori sunt ca niște borne pe parcursul unei călătorii, borne de care avem nevoie pentru a ne orienta — nu doar de o busolă. Invitația mea aici este să reflectați asupra următoarelor întrebări: „De ce predau?”, „Care sunt valorile mele în educație?”, „Ce fel de profesor vreau să fiu într-o lume care se schimbă?”. Claritatea dobândită în urma acestor răspunsuri poate reduce epuizarea și poate susține motivația autentică.

Ultima idee pe care vreau să o subliniez când vine vorba despre reziliență este următoarea: niciun om nu este rezilient singur. Avem nevoie de puterea comunității, pentru că într-un sistem fragil comunitatea devine o infrastructură emoțională care îi susține pe oameni. În ce ar fi util să investim când construim comunitate? În siguranță psihologică, valori comune, comunicare empatică, spații de validare emoțională, apreciere reală și, nu în ultimul rând, limite sănătoase.

Cred cu tărie că schimbarea nu începe cu sistemul, ci în comunitățile de oameni care se susțin reciproc, iar reziliența este o resursă colectivă.

 

© Photo by Lucas Chizzali on Unsplash

Abonează-te la Newsletter

Rămâi la curent cu ultimele noutăți LifeLab